O data cu cartea Simonei Nicoara abordarea istoriei din perspectiva antropologiei imaginarului si a mentalitatilor colective îsi desavîrseste consacrarea stiintifica în mediile academice clujene. Cercetarile Simonei Nicoara se situeaza în familia unor studii de prima mîna, printre care am putea aminti cele propuse de Peter van der Veer, Lucian Boia, Jacques le Goff sau Jean-Jacques Wunenburger.

Un aspect deosebit de important pe care îl analizeaza cu multa efervescenta Simona Nicoara este legat de modul în care ideologiile au facut din natiune un fel de auxiliar al reprezentarilor de natura religioasa. Cred ca nu e deloc gresit sa spunem chiar ca, prin fenomenul de transfer de sacralitate dinspre imaginarul de tip religios înspre cel de tip social si politic, lumea de simboluri a constiintei comunitare profunde face ca ideologia nationala sa nu fie doar un auxiliar al sacralitatii. Ea este chiar factorul care, în cele mai multe cazuri, asigura viabilitatea religiosului, în conditiile unei modernitati ce se sustrage tot mai mult povestirilor revelatiei pentru a se livra, treptat, naratiunilor mitice care se întretes în textura metanaratiunii presupusa de mentalitatile colective.

Analizînd cu un profund simt al detaliului acest fenomen, autoarea acorda importanta cuvenita liturghiei politice, structurilor de idei, simboluri, mituri si eshatologii care sînt filtrate de sensibilitatea colectiva si metamorfozate într-un spectacol al politicului apropriat, cu toata încarcatura sa de sacralitate, la nivelul constiintei colective a imaginarului national. Stapîna pe domeniul pe care îl aduce în discutie si pe care îl controleaza cu lejeritate, Simona Nicoara, într-o maniera academica foarte fericita, îsi îngusteaza cîmpul actualei cercetari canalizîndu-l spre imaginarul national. În felul acesta, la capatul cartii de fata, cititorul iese în mod evident îmbogatit cu o cunoastere a semnificatiilor imaginilor, miturilor si simbolurilor descifrate la interferenta dintre aspiratia de “reconstituire a evenimentialului” si a nazuintei de “cunoastere a traiectorilor mentale ale vremurilor trecute” (p. 17).

În cazul cartii de fata, mi se pare inspirata atitudinea autoarei de a analiza imaginarul

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 188

national si structurile de profunzime ale ideologiei nationale nu din perspectiva religiei ca atare, ci din perspectiva religiozitatii, care nu mai presupune obligativitatea unei transcendente personalizate, ci functioneaza dupa criteriile unei originaritati a sacrului. Desi scenariile mitologice si comportamentele ritualice pot fi conexate cu cele ale unei trans-simbolizari dinspre religiile traditionale, autoarea reuseste sa se fereasca de ispita de a se opri la acestea, desi le invoca cu deosebita abilitate, si patrunde spre un strat mai profund, singurul capabil sa explice marea diversitate a camuflajelor religiosului în structuri care în aparenta apartin unei teritorialitati a secularului. Stratul de profunzime pe care îl exploreaza Simona Nicoara este cel al sacrului ce modeleaza mentalul si comportamentul omului modern.

În ciuda credintei ca omul modern este incapabil de creatie religioasa, în ciuda stereotipurilor care crediteaza ideea ca omul modern se afla într-o criza totala a religiozitatii, nefiind în mod efectiv capabil sa îsi creeze propriile sale mituri, autoarea acestei carti este de partea studiilor de antropologie a imaginarului religios care valorizeaza importanta pe care “miturile moderne” o joaca în viata omului ultimelor doua secole si într-un mod extrem de evident în secolul XX. Dintre miturile moderne cu o deosebita eficienta asupra modului de a fi si în modul de a se imagina pe sine si a se circumscrie actiunii comunitare, în cazul individului ce îsi consuma pîna la capat modernitatea sa putem aminti îndeosebi miturile politice.

Asa dupa cum putem citi în cartea Simonei Nicoara, “Timpurile moderne, alaturi de numeroasele aspecte care par insensibile la supranatural, contin evidente tendinte de sacralizare, resimtite în realitatea traita si, nu în ultimul rînd, în politica. La geneza modernitatii sta tocmai necesitatea redefinirii coeziunii sociale, politicul asumîndu-si prin transfer de sacralitate, imensa putere a legaturii religioase. Sacralitatea politica în modernitate a cîstigat teren pe masura ce dimensiunea politica si-a cucerit autonomia institutionala în confruntarea cu religia traditionala, asumîndu-si propria sa dimensiune “religioasa”, propriul caracter de sacralitate, propria prerogativa de a defini si semnifica existenta umana terestra pentru individ si colectivitate” (p. 24).

Este evident ca atunci cînd în baza acestei sacralizari vorbim despre ideologia nationala ca despre o forma de religie secularizata, ideologia trebuie înteleasa în sensul sau tare, adica cel care o impune ca viziune, nu cel care o îngusteaza si o consacra ca doctrina. În baza unei sacralitati vizionare (nu ar fi gresit sa folosim chiar termenul de mesianism) religiile politice încearca sa raspunda unor stari de criza care impun un nou raspuns la problema unitatii,

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 189

coeziunii si identitatii unei colectivitati. Simona Nicoara releva faptul ca în acest scop sînt recuperate resursele aspiratiilor religioase si este construita o forma de trascendenta a Patriei, Natiunii si Poporului.

Supusa unui proces de sacralizare, dar în acelasi timp si de ideologizare, natiunea devine “o dimensiune imaginara si irationala, focarul unui patos mitic, care încurajeaza abandonarea vointei rationale în favoarea entuziasmului, devotiunii, sentimentelor necontrolate, culminînd cu iubirea politica, patriotismul si nationalismul” (p. 161). Astfel, ea ajunge sa fascineze, dar si sa consume în maniera devoranta în care o face adesea experienta religioasa limita.

Semnificative sînt si eshatologiile nationale situate de autoare în chiar inima modului în care mentalitatea colectiva îsi recupereaza trecutul si îsi valorizeaza prezentul în perspectiva unui viitor salvator, care ia în stapînire imaginarul national modern. Pe aceasta baza, “proiectiile asupra viitorului national, indiferent de nuantele ideologice, au tins sa justifice deciziile politice, sa disciplineze actiunea nationala, deci sa orienteze comportamentele colective” (p. 206). Asa se explica faptul ca sentimentul national, care tine de nobletea indivizilor apartinatori unei structuri imaginative comune, atunci cînd este radicalizat si exacerbat sub forma nationalismului, ne releva faptul ca „nationalistul este un om care sufera de ura morbida de a pierde o putere magica ce nu exista” (p. 275). Sentimentul acesta devastator este întîlnit nu numai în extremismele constituite pe ideologiile nationale, ci si în cazul ideologiilor religioase fundamentaliste care invoca o pierdere a unei asemenea puteri pentru a-si justifica violenta simbolica.

O idee care trebuie sa retina atentia în lectura acestei carti este cea legata de discutiile privind sfîrsitul erei nationalismului. Aceasta profetie se circumscrie cunoscutei obsesii de a anunta „sfîrsituri” a teoreticienilor din „modernitatea tîrzie”. Asa s-a întîmplat cu sfîrsitul religiei, sfîrsitul artei, sfîrsitul filosofiei, sfîrsitul ideologiei, sfîrsitul istoriei si în lista, foarte lunga de altfel, e cuprins si sfîrsitul nationalismului.

Simona Nicoara ne atrage în mod cumpanit atentia asupra faptului ca departe de a fi de fata la un asemenea sfîrsit, putem asista mai degraba la diverse forme de revitalizare a nationalismului. „Pretentia si ostentatia nationala – scrie Simona Nicoara –  nu sînt deloc în descrestere în lume. Nu este deloc sigur ca omenirea va reusi sa iasa din visul sau de putere pe scara nationala, sa transfere degraba si pe scara larga vointa de putere nationala asupra unei puteri internationale” (p. 348). Nazuinta identitara ce razbate dintr-o asemenea atitudine îsi are resursele într-o nostalgie fireasca a autenticitatii pe care o nutreste omul religios. Faptul ca o

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 190

astfel de necesitate pozitiva este reconfigurata într-un imaginar national ce esueaza în revendicari nationaliste este deja o alta problema. Ea trebuie pusa (asa cum autoarea procedeaza în finalul cartii sale) sub semnul unei probleme deschise – care, cu siguranta, va fi dezvoltata în cercetari viitoare.

Desi uzeaza de un aparat stiintific foarte bogat, în buna traditie a scolii istorice clujene, Simona Nicoara ne propune o carte limpede, care poate fi parcursa cu bucuria descoperirii la fiecare paragraf a unui bogat material informativ, sistematizat cu deosebita acuratete si cu o buna stiinta a scriiturii.

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 191