Abstract: Sex is the greatest magic force of nature. Its actions prefigure the mystery of the One. Plato and Orwell are two cases in which ideology distorts the sense of sexuality. Two thinkers of the XXth century, Julius Evola and Michel Foucault, represent two different perspectives for a philosophy of sexuality – a metaphysics and a history of conscience, but the ideology must be sought where we see too much freedom or no freedom at all. And for that, we have two moments: Woodstock (1969) and Communism.

„Ar fi vrut sa poata merge împreuna pe strada, dar nu ca acum, ci deschis, fara nici o frica, sa vorbeasca cate-n luna si în stele, sa faca mici cumparaturi pentru casa. Dar mai tare ca orice dorea sa aiba un cuib al lor, unde ar putea ramane singuri, fara a-si cersi iubirea de la o întalnire la alta. […] Amandoi stiau ca fac o nebunie, ca astfel îsi sapa singuri groapa. Iar acum, asezat pe marginea patului, gandurile îl purtara din nou la subsolurile Ministerului Iubirii” (George Orwell, 1984)

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 179

K. Popper se decide sa scrie „The open society and its enemies” în ziua cand a aflat despre invadarea Austriei, în martie 1938. Care este evenimentul care m-a decis sa scriu acest text, nu cred ca intereseaza pe cititor, dar, scriind acestea, (îmi) pot explica unele tonuri poate usor patetice pe care am fost nevoit sa le reprim. Nu a existat un eveniment propriu-zis care sa determine într-un fel sau altul aceasta sumara cercetare, el fiind suplinit de o realitate care defineste, într-o foarte mare masura, comportamentul, asteptarile si dorintele omului contemporan: inflatia erotismului si exacerbarea sexualitatii. În ce masura acestea vorbesc despre om, în esenta lui, sau sunt doar epifenomene ale constiintei, nu voi cauta aici un raspuns. În schimb, voi încerca o scurta si selectiva analiza a relatiei dintre sex si ideologie, din perspectiva istoriei ideilor, si nu numai, interesandu-ma, în special, de modul cum ideologia a integrat în structura si continutul ei o conceptie despre relatia dintre sexe.

Pornind de la premisa, acceptata de specialisti, ca nu toate ideologiile deformeaza realitatea, cedez, totusi, tentatiei, de a accepta si de a porni la drum cu o definitie restransa a ideologiei înteleasa drept “cunoastere falsa”, “iluzie” sau “falsa constiinta”. Apoi, consider necesar a arata chiar dintru acest început cu false (sic!) accente de retorica postmoderna, ca ma situez pe pozitia hermeneuticii popperiene care admite ca subiectivitatea ideologiei este un impediment în cercetarea stiintifica.

Platon si Orwell

În dialogurile lui Platon avem de-a face cu doua conceptii despre sexualitate, una expusa în Banchetul, iar cealalta în dezvoltata în Republica. Le vom expune si discuta pe rand.

În Banchetul, Platon închipuie un mit, conform caruia la început a existat o rasa primordiala, un gen de vietuitoare care cuprindea în sine principiul masculin si principiul feminin, si care se chema androgin. Fiind îngrijorati de puterea lor (tema prometeica), zeii hotarasc sa-i taie în doua, fiind astfel determinata aparitia ambelor fiinte, cu sex masculin, respectiv feminin. Demitologizata, povestea descrie, de fapt, starea oamenilor în timpurile imemoriale (in illo tempore), cand acestia traiau într-o perfecta unitate, fiind nemuritori si fiinte absolute, nescindate, neduale. Diferentierea sexelor este corespunzatoare  starii acelei fiinte care nu-si mai are viata în sine, ci în celalalt, iar dorinta de celalalt reprezinta dorinta dupa nemurire, împlinire spirituala. Platon este, se pare, mai interesat de dualitatea sexelor, rostul mitului fiind acela de a explica semnificatia erosului: “În fond, omul, iubind si dorind, cauta, asadar,

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 180

confirmarea de sine, participarea la fiinta absoluta, abolirea steresis-ei - a privatiei si nelinistei existentiale conexe” (Julius Evola, Metafizica sexelor, Humanitas, 1994, p. 87).

Cealalta teorie, expusa în Republica, va avea în vedere nu semnificatia erosului ci organizarea cetatii ideale. Aici Platon prevede, cel putin în privinta grupului restrans al paznicilor, un gen de “comunism al femeilor” (criticat de catre Aristotel în cartea a doua a Politicii). Dupa ce este clarificata ideea ca “nu exista (…) nici o îndeletnicire privitoare la ocarmuirea statului, proprie femeii, ca femeie, nici vreuna proprie barbatului, ca barbat. Ci, fiind naturile sadite în acelasi fel în ambele sexe, femeia participa, potrivit cu firea ei, la toate îndeletnicirile, si la fel si barbatul, doar ca în toate femeia este mai slaba decat barbatul” (Rep., 455 d), Socrate afirma ca legiuitorul trebuie sa-i puna la un loc pe barbati si pe femei, avand la un loc locuinta si hrana, de vreme ce barbatii nu au nimic în comun si traiesc laolalta. Astfel, ei “vor fi condusi de o necesitate organica spre împreunarea între ei“ (Rep., 458 d). Platon închipuie, în continuare, modul în care trebuie facuta procrearea si cresterea copiilor, fiind de acord ca, la reproducere, sa fie aplicate aceleasi principii ca si la cresterea animalelor. Apoi, desi infanticidul în scopul eugeniei este o institutie spartana, Platon se arata de acord cu ea, afirmand ca “e necesar (…) sa împerechem pe cei mai buni barbati cu cele mai bune femei cat se poate de des, si dimpotriva, cat mai rar pe cei mai rai cu femeile cele mai rele. Copiii primelor cupluri trebuie crescuti, ceilalti - nu, daca este vorba ca turma sa fie cat mai valoroasa” (Rep., 459 d-e). Dar, atentie!, în continuare se citeste: “Toate acestea, însa, trebuie sa se faca în ascuns fata de toti, în afara conducatorilor însisi”.

Cu acest mod de gandire suntem în plina ideologie totalitara, deoarece sta în esenta unei asemenea ideologii ca ea sa falsifice. Platon afirma ca legiuitorul care da legi trebuie ascultat în toate, chiar si în cele mai neînsemnate lucruri: cand sa se trezeasca, sa se miste, sa se îmbrace, sa manance etc, si asta pentru ca doar el este cel care poate vedea adevarul, pretuit mai mult decat orice. Dar carmuitorii cetatii pot minti, fie pe dusmani, fie pe cetateni, “avand în vedere folosul cetatii; tuturor celorlalti însa nu li se da voie sa minta” (Rep., 389 b). Popper remarca faptul ca acest rationament face apel la principiul utilitatii colective care se înscrie în logica moralitatii totalitare: “La ce fel de minciuni se gandeste Platon atunci cand îi îndeamna pe carmuitorii sai sa foloseasca leacuri puternice (n.n. C.I. În acelasi loc, Platon afirma ca “minciuna este nefolositoare zeilor, iar oamenilor le este folositoare doar în chip de leac”)? Crossman subliniaza pe buna dreptate ca Platon se gandeste la propaganda, la tehnica influentatii comportamentului… majoritatii

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 181

celor carmuiti” (Popper, Societatea deschisa si dusmanii ei, Humanitas, 1993, p. 163).

Ce mai ramane din erosul Banchetului si din semnificatia sa mistica si existentiala? Platon este de acord ca în cetatea celor fericiti (recuperare din Banchet a idee de stare originara, în care oamenii erau fericiti si nemuritori) nu pot avea loc împerecheri în neoranduiala si, ca atare, vor fi randuite “casatorii sacre”, dupa modelul incestuos al hierogamiei Zeus-Hera.

Platon sau Orwell? Orwelliana este lumea schimbata de puterea politica pana în cele mai intime resorturi: limba, istorie, relatiile dintre sexe si dintre clase au fost falsificate si falsificarea este mentinuta prin teroare de Ministerul Iubirii. Asemanarile sunt izbitoare pana la identitate. Filosofului, care trebuie sa conduca cetatea, Platon spune ca trebuie sa i se ridice monumente si sa i se aduca jertfe; totalitarismul secolului XX a avut ca mod de manifestare, printre altele, cultul personalitatii. Conducatorul lui Platon, prin “arta” guvernarii cetatii, avea acces la toate aspectele vietii membrilor ei, totul trebuia controlat, de la modalitatea de exprimare (în cetatea ideala nu ai voie sa razi), muzica ascultata (anticii credeau în puterea de educatie a cetatenilor prin muzica ascultata si cultivata în cetate) si pana la relatiile intime. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, cand Occidentul nu l-a mai avut ca aliat pe Stalin, dar intra sub paranoia razboiului rece, si dupa ce devine celebru cu Ferma animalelor, Orwell îsi începea romanul sau de triumf, 1984, cu descrierea tabloului Fratelui cel Mare a carui privire te urmarea peste tot si, implicit, stia tot. Cetatea ideala îsi gasise, în sfarsit, pe pamant, modelul sau real.

“Razboiul înseamna pace. Libertatea înseamna sclavie. Nestiinta înseamna putere”. Aceste lozinci care tronau pe fatada Ministerului Adevarului ar fi putut foarte bine sa stea ca învatatura suprema în Cetatea lui Platon. Filosoful antic are un cult deosebit pentru descrierea “paznicilor desavarsiti”, alaturi de celelalte “clase”, descriere care este, de fapt, un “mit”, o “poveste feniciana”, o minciuna, în fapt o ideologie a represiunii. Paznicii, ajutoare ale conducatorilor (vrednici de “cea mai mare cinste”, caci zeul care i-a plamadit a pus în alcatuirea lor aur, conf. Rep. 415 a ), sunt cei care ocrotesc cetatea “si fata de dusmanii din afara, cat si fata de prietenii aflati înauntru, astfel încat acestia din urma sa nu voiasca, iar primii sa nu poata face rele” (Rep., 414 b) si au în amestec argint. Ceilalti, agricultori si mestesugari, sunt facuti din fier si arama. Preocuparea lui Platon este cum va impune un asemenea “mit”. Sunt formulate doua posibilitati, dar nici una nu pare suficient de convingatoare: posibilitatea de a-l crede cei tineri, ca dupa ei sa vina si ceilalti oameni, sau puterea traditiei. Totalitarismul comunist a uzat de ambele metode, ca

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 182

instrumente ale propagandei ideologice, însa cea mai importanta s-a dovedit a fi, pana la urma, solutia care, descrisa în termeni platonicieni, se înfatiseaza astfel: “Noi, însa, înarmandu-i pe acesti fii ai gliei, sa-i ducem înainte sub carmuirea mai marilor lor. Mergand, ei sa priveasca acel loc din cetate unde este cel mai potrivit sa fie încartiruiti. De acolo ar putea cel mai bine sa-i tina în frau pe cei dinauntru, daca vreunul n-ar voi sa asculte de legi, si tot de acolo s-ar putea cel mai bine apara de cei din afara, daca vreun dusman ar sosi precum lupul la turma” (Rep., 415 e).

Woodstok si misticile orientale

În timp ce în lagarul de est, existenta, chiar si cea intima, se desfasura în limitele ideologiei, manifestarile de tot felul fiind daca nu reprimate, cel putin diminuate, sub pronirea atotpatrunzatoare a Fratelui cel Mare, în Occident, dupa moartea lui Orwell (1950), are loc un fenomen ale carui urmari se fac simtite de atunci încoace. Împotriva capitalismulului si a întregului sistem de valori adiacent, care functioneaza din ce în ce mai bine, reactioneaza generatia tanara a anilor ’60, principalul lor canal de manifestare fiind, desigur, muzica. Punctul culminant: Festivalul de la Woodstock din anul 1969, un fenomen pe cat de complex, pe atat de controversat, în care de-falsificarea conditiei umane, în fapt demistificarea civilizatiei si institutiilor occidentale s-a consumat într-un mod în care faptele s-au asezat la marginea politicului. Este generatia hippie, care “respinge societatea tehnocrata si comerciala a predecesorilor; îi reproseaza faptul ca se bazeaza pe proprietate, eficacitate, consum, cultul banului si ca a pierdut toate contactele cu natura si cu fortele universului” (Marie Madeleine Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, Editura Amarcord, Timisoara 1998, vol. 2, p. 361).

În fiecare zi, la Woodstock vin vizitatori de pretutindeni. Aici nu sunt nici un fel de semne, nici o taxa de intrare. Nu e nimic special de vazut, doar un mic parc pentru Monumentul închinat rockului si cei care vin aici dornici sa recupereze ceva din “Spiritul Woodstockului”.

Adeptii spun ca Woodstock a fost cheia de bolta a unui timp dedicat progresului umanitatii. Cinicii spun ca a fost un sfarsit ridicol corespunzator unui timp al naivitatii. Altii spun ca nu a fost decat o petrecere pe cinste. Woodstok a adunat mai mult de 450000 de oameni pe o pasune în Sullivan. Pentru patru zile locul a reprezentat o contracultura a unei cvasi-mini-natiuni în care mintile erau deschise, drogurile peste tot dar legale, iar sexul era liber. Evenimentul a inspirat numeroase legi care sa previna posibilitatea de a se mai întampla asa ceva. Asemenea unui eveniment istoric avand

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 183

conotatii dezastruoase, Woodstock  a devenit parte a unui limbaj cultural. Asa cum Watergate este cuvantul-cod pentru a denumi criza nationala a încrederii, iar Waterloo pentru o înfrangere umilitoare, Woodstock reprezinta hedonismul tineresc si excesul anilor ’60. În acel weekend din ’69 s-au adunat mincinosi si iubiti, profeti si profitori (un joc de cuvinte în engleza: “liars and lovers, prophets and profiteers”), au facut sex, bani si putina istorie. Pe posterul oficial scria “trei zile de pace si muzica”: se protesta în legatura cu razboiul din Vietman, iar pe lista oaspetilor erau înscrisi, alaturi de protestatarii anti-razboi, veteranii din Vietnam, militantii negrilor, anti-gay, gay/lesbiene, sustinatori ai legalizarii drogurilor. Dintre cei care au fost atunci acolo si s-au numit copiii flori, azi sunt oameni de afaceri, politicieni, fosti presedinti de stat… A fost un timp al descatusarii, al libertatii (asa cum era înteleasa si cum altfel nu putea fi). A fost un test pentru o conditie umana care ar fi vrut altceva decat reguli, institutii, program, echilibru, civilizatie. Au avut putina mancare, putine facilitati privind salubritatea, droguri si alcool; acolo trebuiau parasite grijile de genul “unde-mi sunt prietenii, unde mi-e masina”. Sa vedem ce se întampla…

Printre mesajele de pe cartoane puteai citi “God loves sex!” Procesul demistificarii functiona într-atat, încat manifestari precum bai de noroi sau plimbari prin paduri în pielea goala erau lucruri normale. Eliade a interpretat fenomenul ca dorinta arhetipala a omului de a se întoarce la origini, încercand sa reconstituie Paradisul: eliberati de orice autoritate, purtand parul lung, adamic, traiesc goi prin paduri în meditatie, dorind sa demoleze pasnic frontierele de tot felul: nationale, rasiale, religioase, sexuale, de clasa si ideologice. Cred în sex mai mult decat în lupta politica.

Totusi, nici aceste spirite anti-ideologice nu au scapat de ideologie, fiind marcati, dincolo de toate influentele eclectice, de freudism si urmand învataturile mai multor guru veniti din Orient.

Epoca de glorie a maestrilor spirituali indieni este în anii ’60, cand ei ofera o alternativa la materialismul occidental, caruia îi opuneau meditatia transcendentala. Beatles-ii vor fi fascinati de cultura indiana si aveau de gand sa plece într-un pelerinaj la izvoarele ei pentru o initiere mai profunda si în prezenta unui guru pe care l-au gasit în persoana lui Maharishi, venit pentru prima oara în India în 1960 si a devenit repede un simbol al generatiei flower-power. El propovaduia autoperfectionarea. Promisiunile lui se întalneau perfect cu filosofia drogurilor: “Vreti extaz, va dau extaz si nu trebuie sa renuntati la nimic!” Paul McCartney va spune, dupa întoarcerea din India: “Meditatia e grozava! E doar un sistem de relaxare si nimic mai mult”. Dupa întalnirea cu Beatles-ii, Maharishi primea,

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 184

la jumatatea anilor 70, cate 250 de mii de elevi noi în fiecare an. El a devenit un guru al muzicii pop, chiar daca, ironic, Beatles-ii au renuntat repede, în cateva luni, la calea spirituala. Totusi, mii de oameni au luat drumul catre est - calea hippiotilor - în cautarea unui maestru spiritual. Unii gaseau izbavirea folosind droguri, altii ramaneau în ashram-uri langa un guru; religia crestina institutionalizata nu le mai oferea nimic din ceea ce ei cautau. În Occident, guru devin un fel de pop-star: au harisma, vitalitate si vorbesc direct cu tinerii, chiar daca unele miscari cad prada logicii civilizatiei materialiste pe care o invadeaza. Este timpul sincretismelor de tot felul, între învataturi traditionale orientale si psihoterapii europene. Unele învataturi sunt concentrate în mesaje precum “sex si libertate”, conform carora libertatea sexuala era mijlocul de a atinge starea de gratie. Lucrul acesta convenea de minune celor crescuti în anii 60-70, generatiei hippie. Acestia se inspirau mai ales din practicile sexuale de tip Tantra si considerau ca “dragostea trebuie sa fie libera si, totodata, sentimentala, senzuala, mistica - terestra si divina” (Marie Madeleine Davy, Encilclopedia doctrinelor mistice, Editura Amarcord, Timisoara 1998, vol. 2, p. 363). Timothy Leary, cel mai cunoscut lider hippie, afirma ca “energia sexuala generata de LSD este universala, cosmica si divina”. Secularizarea acestor ideologii sincretice odata cu anii 80 determina aparitia psihoterapeutilor care promit transformarea personalitatii în trei zile. Adeptii unei astfel de miscari ajungeau sa creada ca se perfectioneaza spiritual vanzand prin telefon tot felul de produse, de la aparate casnice la mancare pentru pisici, astazi sistemul de teleshoping fiind raspandit în toata lumea. Cu sfarsitul anilor 80, guru a început sa însemne orice om care îti poate administra un tratament sau sfat pentru o problema, de orice gen si oricat de neînsemnata. Guru îti poate spune cum sa te îmbraci, ce sa mananci, la ce ora sa te trezesti - într-un cuvant - îti impune un stil de viata: ideea e o prostie, un paleativ si total opusa ideii de guru oriental.

Tipul de guru occidental poate fi astazi ridiculizat dar nu ignorat, caci, o data intrati sub influenta lui, oamenii nu-si mai sunt proprii lor stapani si devin neputinciosi. El seamana, vrem, nu vrem, foarte mult cu filosoful-rege al lui Platon. Doar ca ideologia este alta, dar tot ideologie se cheama.

Reprimarea sexului si invazia erotismului

Principiul de la care pornim în aceasta sectiune este ca o analiza culturala priveste structura unei ideologii, din perspectiva relatiei dintre mitizare si demitizare. La Platon, de pilda, avem de-a face cu doua momente ale

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 185

ideologizarii sexului. În Banchetul, sexul este, evident, mitizat. În Republica, dimpotriva, adica în plin demers ideologic si ideologizant, asistam la demitizarea sexului, mitizarea producandu-se la nivelul explicarii structurilor cetatii ideale. La Orwell, la fel - toate relatiile umane, sub presiunea ideologiei care mitizeaza Statul totalitar, se demitizeaza. În cazul miscarii hippie, dimpotriva, sexul este mitizat, înteles drept forma a manifestarii paradisiace, alaturi de meditatie si integrare în natura. Mitizarea si demitizarea au loc în interiorul aceleiasi idei sau aceluiasi fenomen, dar se raporteaza la lucruri diferite. Este, însa, posibil ca una sa se presupuna pe cealalta si sa faca referire la aceeasi realitate. Mitizand, demitizam si invers; sunt miscari care se presupun reciproc si care actioneaza independent de constiinta umana, la fel ca o structura, în sensul interpretarii lui Michel Foucault. În opinia lui, odata cu „epoca clasica” a existat o „tehnologie a dominatiei” prin intermediul unor institutii de disciplinare sociala a corpului sau a atitudinii fata de viata: „E vorba de mecanisme de putere pentru a caror functionare discursul despre sex (...) a devenit esential. Apare în preajma secolului al 18-lea o incitare politica, economica, tehnica la a se vorbi despre sex. Si nu atat sub forma unei teorii generale a sexualitatii, cu sub forma de analize, de contabilitate, de clasificare si de definire a speciilor, sub forma unor cercetari cantitative sau cauzale” (Istoria sexualitatii, Editura de Vest, Timisoara, 1995, p. 21). Din perspectiva analizelor lui Michel Foucault, s-ar putea spune ca ipoteza reprimarii discursurilor despre sex, începand cu secolul 17 si culminand cu epoca victoriana, este doar o poveste (istoricist vorbind) secolului 20 care determina nasterea unei ideologii anti-represive, eliberatoare, demistificatoare. Dar aceasta merge la pas cu mistificare, am vazut... Iar noi, la randul nostru, nu am face decat sa ne situam într-o alta ideologie, printr-o asemenea interpretare. Nu. Foucault vrea doar sa determine nu „atat de a sti daca sexului i se spune da sau nu, daca se formuleaza interdictii sau permisiuni, daca i se afirma importanta sau daca i se neaga efectele, daca se epureaza ori nu cuvintele folosite pentru a-l reprima, ci sa se ia în considerare faptul ca se vorbeste despre sex, luand de asemenea în considerare pe cei care vorbesc, locurile si punctele de vedere din care se vorbeste, institutiile care instiga sa se vorbeasca despre el, care arhiveaza ori raspandesc cele spuse, pe scurt faptul discursiv global, transpunerea în discurs a sexului” (op. cit., p. 14). Foucault admite ca toate acele elemente negative prin care sexul a fost reprimat au, la randul lor, rolul lor în discursul despre sex, dar ceea ce trebuie sa ramana important aici este vointa de a cunoaste, care constituie si suport si instrument, si faptul ca „începand din perioada clasica a existat o

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 186

întetire constanta si o tot mai mare punere în valoare a discursului despre sex” (p. 21). Ceea ce Foucault identifica a fi o „politie” a sexului reprezenta necesitatea reglementarii lui prin discursuri utile si publice. Totusi, prima conditie ca sexul sa poata fi tematizat propriu-zis într-un discurs public si ideologizat se producea; însa pana la revolutia sexuala din anii ’60-70 ai secolului trecut mai era cale lunga.

Surprinzatoare va fi, însa, analiza pe care o va face Julius Evola în Metafizica sexelor, aparuta în 1958. Temporal, deci, la limita!, dar studiul este reclamat de criza catre care se îndrepta lumea occidentala la vremea aceea: o criza a vietii sexuale a cuplului, degradata, decazuta, golita de emotii si putreda. Ceea ce reprezinta astazi si numim ca „invazie a erotismului” îsi gaseste explicatia în represiunea sexului asa cum este înteleasa ea de catre de cativa analisti. Cauza majora a excesului de sexualitate în Occident sta în reprimarea unitatii dintre sex, sentiment si iubire sacra. „orgia sexului la care asistam astazi, filmele sexy, pornografia invadatoare, sex shopurile s.a.m.d. reprezinta înca o actiune a reprimarii, fiindca atata timp cat sexul e vulgarizat, fiziologizat, terfelit, debarasat de orice obligatie si cvasiironico-sarcastic, sexul nu mai e spirit, nu e aventura, nu e noutate, nu e creatie, nu e daruire, nu e descoperire, nu e tremur si cutremur” (Julius Evola, Metafizica sexelor, Editura Humanitas, 1994, p. 21). Tocmai aceasta demistificare/mistificare a sexului în timpul prezent constituie, poate, o ideologie cu mult mai represiva decat era, la timpul ei, cea platoniciana. „Sexul este cea mai mare forta magica a naturii; în el actioneaza un impuls care prefigureaza misterul Unului”. În afirmatia evoliana trebuie sa vedem încercarea de a recupera ceva din semnificatia eroticii platoniciene din Banchet si un semnal pentru degradarea omului contemporan, rob si neputincios unei ideologii în care politica, aparent, nu are nici un amestec...

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 187